Luni de zile am amânat să scriu un cuvânt înainte pentru această carte a Margaretei Sterian, și nu înțelegeam de ce. Îi înregistram emoțiile până la cea mai mică tresărire. Mă identificam cu ele. Nu le puteam prelungi. Erau perfecte. Margareta Sterian a fost un Turn împotriva secetei. Un Castel de vise fertile. A fost viața ei adevărată? A fost doar apa din castel—adică trăiri care sunt ale tuturor și de fapt ale nimănui, pentru că autoarea, niciodată, nu se mărturisește?
            Cartea aceasta spune și nu spune, povestește și nu povestește. Autoarea ne privește din vremea interbelică până în inima comunismului, în anul 1972, când a fost publicat Castelul de apă. Textul trăiește pentru că fiecare cititor vine cu desaga lui. Eu recunosc, de pildă școala germană din București, la care preda limba română prozatorul Ion Slavici. Despre această școală îmi povestea bunica mea cu o bucurie pe care nu mi–o explica. Era exact ca în romanul Margaretei Sterian. După bunica, și după mama mea, mi–a venit și mie rândul, în anii tiraniei roșii, să visez Parisul: ei bine, l–am visat exact așa cum îl ghicesc în vorbele cu care îl învelește Margareta Sterian.
            Acesta nu este un roman, pentru că povestea nu este. Se întâmplă lucruri care nu duc la un deznodământ. Sunt lucruri catastrofale, spuse însă cu mare sfială. Întâmplările sunt ca trestia lui Pascal, frunze pe apă. Ele curg până se umple Castelul de apa trăirii, de spaimele, bucuriile și patimile ei. Cei care vor alege să citească această literatură—pentru că literatură este, la urma urmei—de la sfârșit către început, vor înțelege ce vreau să spun. Nu căutați poveste, nu căutați biografie, nu cautați istorie, nici iubire, nici jale în aceste pagini. Ele sunt doar atât: un turn uriaș până la cer, care ne lasă fără cuvinte. La fel ca și tablourile, și ca tot ce iese din mâna Margaretei Sterian.

11 august 2018, București

Lidia Vianu

Please click on the link below and choose "Save file" to download the books in .pdf format